Un articol din seria ELMO despre problemele locative din Europa Centrală și de Est
„Agentul imobiliar a spus că astăzi au fost înregistrate peste 300 de cereri, și doar 5 apartamente au fost găsite cu succes.”
„Am căutat în toată regiunea Lvov și nu am găsit nimic în orașul Lvov, dar am reușit să găsim un apartament în Lutsk, așa că ne îndreptăm acolo.”
„Probabil că va trebui să mă întorc la Harkov„.
Am auzit zilnic discuții similare în Lvov. Cred că situația este asemănătoare în multe locuri din vestul Ucrainei și estul Poloniei, iar astfel de cuvinte au împânzit teritoriile în care se îndreaptă cei care fug de război. În ultima lună, mii de oameni și-au găsit cazare în Lvov, dar nimeni nu știe câți oameni au eșuat în căutările lor.
Observând cât de greu este acum să găsești o locuință temporară pentru cei care au fugit de bombardamente, îmi vine să urlu: „V-am spus de atâtea ori despre locuințe sociale și despre problema pieței de închirieri, iar voi nu ați făcut nimic!” Dar furia nu va genera o soluție în sprijinirea măcar a unora dintre nevoiași. Prin urmare, voi lua orașul Lvov ca exemplu în cercetarea mea despre situația actuală a locuințelor.
Doar conform datelor oficiale, Lvov a găzduit 200 de mii de persoane. Cu toate acestea, în realitate acest număr este de 2-3 ori mai mare. Piața locală de închiriere, este, așa cum a arătat această criză – lipsită de reglementări. Apartamentele cu o cameră sunt uneori închiriate cu 1.000 de dolari. Din cauza creșterii bruște a cererii de locuințe, refugiații nu pot rămâne în oraș, iar proprietarii fie cresc ilegal prețurile, împingând chiriașii spre evacuare, fie le încalcă drepturile, evacuându-i direct.
Cum au reacționat la criză cei responsabili de politica imobiliară?
Tot ce au reușit să facă autoritățile orașului a fost să intimideze proprietarii într-o manieră moralizatoare. Nevoia de a caza oameni în Lvov era stringentă și reală chiar și până la invazia la scară largă, dar abia pe 3 martie primarul Andriy Sadovy a atras atenția asupra problemei, declarând:
„Prețurile pentru chirie în Lvov ar trebui să rămână la fel ca până la război. Un proprietar sau un hotelier care stabilește un preț umflat pe un apartament este un jefuitor! Raportați astfel de cazuri la linia fierbinte a orașului – 1580. Vom acționa așa cum se cere pe timp de război. Vom verifica și vom expune public numele jefuitorilor, precum și vom transmite datele către SBU [Serviciul de Securitate al Ucrainei]”.
Deși astfel de gesturi simbolice sunt mai bune decât ignorarea totală a problemelor, totuși, ele au un efect redus asupra realităților pieței de închiriere. La urma urmei, dacă ești un IDP (persoană strămutată intern) și ai nevoie de un acoperiș deasupra capului, atunci mai întâi îți petreci timpul prețios în căutarea unei locuințe pe care ți-o poți permite, nu una la prețuri exorbitante. Dacă ești evacuat prin creșterea prețului la locuință, nicio listă publică sau teama de SBU nu va depăși dreptul la proprietatea privată a apartamentului. Proprietarul poate chiar să cheme poliția pentru a te evacua.
Cei care închiriază locuințe în baza unui contract au mai multe șanse să pună presiune asupra proprietarului. Dar chiar și într-o astfel de situație, este mai ușor să folosești dreptul la proprietate privată decât să dovedești în instanță că evacuarea înainte de expirarea contractului este posibilă doar în anumite condiții. Mecanismele juridice de protecție a chiriașilor au fost greu de aplicat chiar și înainte de război. Codul civil garantează protecția drepturilor chiriașilor, dar punerea efectivă în aplicare a acestor garanții necesită litigii și implicarea avocaților. În același timp, mecanismul de protecție a drepturilor de proprietate privată ale unui proprietar este destul de simplu: trebuie doar să chemați poliția și să arătați documentele care dovedesc proprietatea asupra locuinței. Astfel, drepturile unui chiriaș sunt mai dificil de protejat decât cele ale unui proprietar.
Guvernul central poate și trebuie să impună o interdicție a evacuărilor, precum și să înghețe prețurile pe piața închirierilor. Dar printre legile la care lucrează Rada Supremă [parlamentul unicameral al Ucrainei] nu există niciun indiciu că ar exista încercări de protejare a chiriașilor, iar apelurile cercetătorilor din domeniul politicilor de locuințe sunt în continuare ignorate.
Cu excepția reglementării pieței de închiriere, un pas necesar ar fi crearea unor noi oportunități pentru persoanele strămutate intern. Dezvoltarea locuințelor non-profit ar putea oferi adăpost pentru refugiați. Cu toate acestea, locuințele sociale din Ucraina nu au funcționat niciodată ca o politică intenționată. În prezent, există doar inițiative izolate din partea unor agenții guvernamentale în această direcție. De exemplu, în regiunea Lvov, căminele unor instituții de învățământ sunt folosite pentru cazarea persoanelor strămutate, iar Ministerul Culturii și Politicii Informaționale încurajează comunitățile să organizeze pe cont propriu cazarea refugiaților. Cabinetul de miniștri a preluat un val de autoorganizare a cetățenilor și a propus o platformă „Prykhystok” [Adăpost] care îi conectează pe cei care pot oferi locuințe temporare cu cei care au nevoie de ele. Astfel de practici sunt episodice. Ele par să reproducă logica politicii de locuințe sociale, dar nu constituie un program hotărât și eficient.
Să biciuiești un cal mort
Politicile pentru locuințele sociale ar funcționa mai bine dacă ar fi dezvoltate pe timp de pace. Mai mult ca atât, de ce de problemele locuințelor se ocupă administrațiile militare regionale și Ministerul Culturii, și nu Ministerul Dezvoltării Regionale, Construcțiilor, Locuințelor și Serviciilor Comunale sau funcționarii direct responsabili de politicile în cauză?
Răspunsul este următorul: aceștia sunt ocupați cu absolut alte lucruri. Ca și până acum, principalele eforturi ale autorităților nu vizează furnizarea de locuințe la prețuri accesibile pentru cât mai mulți cetățeni, ci sprijinul pentru industria construcțiilor de locuințe. Ministerul Dezvoltării Regionale, Confederația Constructorilor din Ucraina, DIAM [Inspectoratul de Stat pentru Arhitectură și Planificare Urbană al Ucrainei] și alți actori responsabili de dezvoltarea și implementarea strategiilor de locuințe doar mimează ajutorul persoanelor strămutate intern și a persoanelor ale căror case au fost distruse.
Viziunea lor în ceea ce privește rezolvarea problemei se reduce la:
- crearea unui sistem de finanțare a construcțiilor bazat pe mecanisme financiare riscante, cum ar fi securitizarea (crearea unei piețe a datoriilor ipotecare),
- cumpărarea locuințelor de la dezvoltatori pe bani publici,
- subvenționarea achiziționării locuințelor pentru persoanele strămutate intern.
Doar persoanele destul de bogate dintre cei în nevoie pot avea acces la locuințe prin astfel de politici. Dezvoltatorii vor fi adevărații beneficiari ai unor astfel de politici, deoarece toate fluxurile financiare sunt direcționate către ei. Accesibilitatea locuințelor și profitul din construcții sunt lucruri care se exclud reciproc, iar cea din urmă este acum politica predominantă. Nici autoritățile locale, nici cele centrale nu pot sau nu știu cum să răspundă nevoilor de locuințe a sute de mii de refugiați. Prin urmare, problemele legate de locuințe sunt rezolvate în mare parte prin inițiative de autoorganizare la nivel local. Exemplul orașului Lvov arată cum mulți cetățeni găzduiesc atât rude, cât și străini, cum organizațiile și inițiativele publice reamenajează diverse spații pentru locuințe și cum mulți proprietari păstrează „vechiul” preț pentru locuințe.
Inițiativa la care m-am alăturat încearcă să ajute refugiații cu nevoi speciale să găsească un adăpost pe termen lung. Și este greu, chiar dacă cunoaștem personal câțiva agenți imobiliari și instalatori, cunoaștem orașul și avem abilități de comunicare. Dar cum ar trebui să se descurce în acest haos cineva nou sau familiile cu copii mici și persoanele cu mobilitate redusă?
Astfel de practici de solidaritate sunt exemple ale principiului pe care ar trebui să fie fondată politica de locuințe: locuința este o nevoie de bază, nu o sursă de profit, nu un activ financiar.
Din nefericire, cazul orașului Lvov nu este foarte diferit de cazul altor orașe ucrainene. Nici țările Uniunii Europene nu sunt pregătite să ofere locuințe la prețuri accesibile pentru refugiații ucraineni. Deși reglementările privind locuințele sociale și piața de închiriere sunt mai răspândite în UE decât în Ucraina, în ultimele decenii, privatizarea și financiarizarea locuințelor au făcut ca acestea să devină treptat mai puțin accesibile chiar și pentru cetățenii UE, ca să nu mai vorbim de migranți și refugiați. În condițiile unui număr redus de locuințe disponibile pot apărea conflicte între localnici și nou-veniți. Așadar, pe lângă întrebarea dacă țările UE doresc să le accepte pe femeile ucrainene, merită să ne întrebăm dacă acestea vor fi capabile să le ofere și locuințe la prețuri accesibile, locuri de muncă decente și servicii sociale. Iar odată cu acestea, apare o altă întrebare: cum putem crea condiții care să egaleze drepturile cetățenilor și cele ale non cetățenilor, ale ucrainenilor și ale sirienilor? Răspunsurile la aceste întrebări pot salva vieți.
E timpul să strigăm până vom fi auziți
Din unele greșeli este mai bine să nu înveți. Una dintre aceste greșeli este politica pentru locuințe orientată spre piața imobiliară din Ucraina. Consecința acestei politici este că oamenii nu numai că sunt forțați să se mute în altă parte a orașului lor, dar și să se întoarcă sau să rămână în locuri în care pot muri din cauza acțiunilor armatei ruse.
Înainte de război, am numit aceste procese „strămutare”. Nu știu cum să le numesc acum. Dar sunt convinsă că este vital să continuăm să vorbim și să ajungem la cei care iau decizii în materie de locuințe la nivel local, național și internațional, să luptăm atât pentru cei din Ucraina, cât și pentru cei din UE. Avem cercetări, evoluții și recomandări, acum este necesar să exercităm presiuni politice. Vorbiți în favoarea locuințelor sociale, a protecției drepturilor chiriașilor, a inadmisibilității dominației dreptului la proprietate privată asupra dreptului la adăpost și a necesității urgente de a planifica o politică socială și democratică a locuințelor pentru viitor. Luptați alături de mine pentru că nu este vorba doar despre Lvov și Ucraina.