Moscova și Washingtonul nu trebuie să decidă asupra viitorului Ucrainei

Author

Taras Bilous

Date
May 1, 2022

Cînd în toamna anului 2021, mass-media americană a început să scrie iar despre pericolul unei noi invazii a armatei ruse în Ucraina, prima reacție a multor ucraineni a fost una de uimire. Pînă la mijlocul lui decembrie părea că presa occidentală acordă mai multă atenție acestei chestiuni decît cea ucraineană. Mai ales că, la început, Statul General Major al Armatei Ucrainene nega orice informație despre concentrarea armatei ruse la granița cu Ucraina. Iar cînd revista germană ”Bild” a publicat la modul cel mai serios o hartă a ”planurilor lui Putin”, care arăta de parcă ar fi fost desenată de un licean, aceasta a stîrnit nu doar mirarea, dar și zîmbetul ziariștilor din Ucraina. Harta a devenit imediat ținta glumelor. Mulți ucraineni sperau că aceste acțiuni ale Federației Ruse nu vor avea consecințe serioase și se vor încheia la fel ca și precedentele acțiuni de ”fluturare a armelor” din primăvară – fără careva urmări serioase.

Treptat însă, declarațiile tot mai ultimative și mai ambițioase ale autorităților rusești i-a făcut pe mulți să-și revadă părerea despre seriozitatea situației.

Scopul acestei concentrări demonstrative a armatelor rusești la granița cu Ucraina a fost, atît în primăvară cît și acum, nu neapărat războiul, ci posibilitatea de a șantaja Ucraina, UE și SUA ca acestea să facă anumite cedări Moscovei.

E oarecum clar de ce autoritățile rusești consideră momentul actual ca fiind unul oportun – opoziția rusă e distrusă, Europa e vulnerabilă din cauza crizei energetice, SUA a fost umilită în Afganistan, iar relația americanilor cu China pare să fie extrem de proastă. Și chiar dacă Putin vrea acum mai degrabă o “mare tranzacție” decît un ”mare război”, întrebarea care rămîne relevantă este următoarea: cum va proceda acesta în caz că nu va obține ce își dorește?

După cum remarca Vladimir Frolov, expert al Centrului Carnegie din Moscova: ”cerințele rusești sînt atît de categorice și atît de ambițioase încît pentru autoritățile ruse va fi extrem de dificil să se justifice în fața propriei populații dacă rezultatul obținut în final va fi mult mai mic decît ceea ce Rusia a vrut și a cerut”.

De fapt, pericolul real care trebuie luat în calcul nu e cel al unei ofensive generale a armatei rusești asupra Ucrainei și ocuparea unei bucăți importante din teritoriul acesteia. O asemenea operație ar costa prea mult, e prea riscantă și e nepopulară printre ruși.

Mai realistă pare opțiunea unei escaladări a situației în Donbas, urmată de o intervenție limitată a armatei ruse și o posibilă extindere a teritoriului republicilor separatiste din Lugansk și Donețk, care sînt acum controlate de Moscova.

În acest context trezesc îngrijorare mai ales declarațiile ministrului rus al apărării, Serghei Șoigu, că anumite companii militare americane private pregătesc, în Donbas, provocări ce ar include și aplicarea armei chimice – și asta pe fundalul blocării activității Organizației pentru Interzicerea Armelor Chimice din cauza conflictului dintre UE și Rusia pe cazul cercetării otrăvirii lui Navalnîi.

Există riscul ca, în pofida zvonurilor despre un ”scenariu osetin” răspîndite de Moscova, de data asta armata rusă să nu mai aștepte ofensiva inamicului, ca în cazul războiului din 2008 în Georgia, dar să acționeze preventiv, justificîndu-și acțiunile exact în felul în care SUA și-au justificat în 2003 intervenția în Irak.

La fel de îngrijorător sună și investigația portalului ”Meduza” despre faptul că în Rusia sînt formate grupuri de foști combatanți în companii militare private care urmează a fi trimiși în Ucraina cu scopuri neclare.

Cum eu nu sînt analist militar, în acest text nu îmi propun să arăt despre cum ar putea arăta invazia rusă.

În schimb voi aborda chestiuni politice și voi comenta cele două răspunsuri principiale pe care le dau autoritățile ruse în legătură cu concentrarea masivă de forțe la granița ucraineană:

  1. că de fapt Kievul ar planifica o ofensivă în Donbas iar  armatele rusești se află în regiune ca o reacție și
  2. că aceasta ar fi o reacție la amenințarea extinderii blocului NATO.De asemenea voi încerca să vorbesc și despre ce ar trebui să facă stînga internațională și internaționalistă în această situație.

O ofensivă ucraineană?

În primăvara anului 2021, afirmațiile autorităților ruse că Ucraina ar pregăti o ofensivă în Donbas ar fi putut suna credibil.

Situația era următoarea: cu puțin timp înainte, președintele ucrainean Volodîmîr Zelenski a făcut cîteva mutări politice dubioase: a aplicat sancțiuni unor cetățeni ucraineni (la moment e vorba de peste 2000 oameni) și a închis trei posturi de televiziune (la care s-au adăugat recent și altele două).

După cum remarcau apărătorii drepturilor omului din Ucraina, aceste acțiuni subminau principiile fundamentale ale dreptului, încălcau Constituția și acordurile internaționale la care Ucraina era parte. Altfel spus toate aceste acțiuni aveau caracteristicile unei uzurpări a puterii în stat. În aceste condiții, cînd Zelenski acționa atît de imprevizibil, posibilitatea unei acțiuni militare ucrainene avea un aer de plauzibilitate, chiar dacă nu existau semne reale ale pregătirii ofensivei.

Acum în iarna 2021-2022 învinuirile că Ucraina ar pune la cale ceva operațiune militară în Donbas sună însă și mai dubios decît în primăvară.Pe 26 octombrie, înainte ca să apară în spațiul public primele reportaje despre concentrarea de forțe rusești la granița cu Ucraina, militarii ucraineni folosit pentru prima oară drone ” Bayraktar TB2 UCAV” (produse în Turcia, achiziționate de armata ucraineană în 2019) în Donbas, fapt ce a stîrnit o reacție imediată din partea Rusiei și a trezit neliniști în Germania și Franța. Exemplar în această situație a fost comportamentul autorităților ucrainene și personal al președintelui Zelenski. Primele informații despre dronele ”Bayraktar” nu au venit din surse oficiale, ci prin intermediul jurnalistului Iurii Butusov, unul din aliații cercurilor militariste ucrainene. Zelenski a comentat public această temă abia peste cîteva zile, iar peste o altă lună de la incident s-a plîns de presiunea UE și SUA care i-ar fi cerut să nu mai folosească dronele ”Bayraktar” în Donbas.

Președintele l-a mai învinuit pe Butusov că s-ar face vinovat de moartea unor oameni din motivul că dezvăluirea informației despre dronele ”Bayraktar” ar fi avut consecințe directe sub forma unor incidente la graniță.

Peste alte cîteva zile, în timpul raportului său în Parlament, Zelenski a spus răspicat: ”Nu putem opri războiul fără a purta negocieri directe cu Rusia”.Putem vedea, pe baza acestui exemplu, că retorica lui Zelenski este pînă acum mult mai puțin războinică și mult mai atașată unei rezolvări diplomatice a conflictului decît atitudinea președintelui precedent Petro Poroșenco în ultimii ani ai președinției sale.

În linii generale, politica autorităților ucrainene în ultimul an pare mai puțin a pregătire de ofensivă militară și mai mult a renunțare la planul de face orice schimbări în Donbas pînă la sfîrșitul mandatului actual al lui Zelenski.

Chiar se poate spune că, într-o oarecare măsură, chestiunea Donbasului a trecut pentru Zelenski pe un plan secundar. Spre deosebire de perioada de la început a mandatului, cînd Zelenski promitea pace în Donbas, acum el și-a schimbat prioritățile și încearcă să cucerească simpatiile electoratului cu promisiunea ”dezoligarhizării”.

Aceasta a dus la un conflict între Zelenski și cel mai bogat oligarh ucrainean, Rinat Ahmetov, care s-a desfășurat în toamnă, în paralel cu aglomerația de trupe rusești la granița Ucrainei. Înainte de asta, în septembrie și octombrie societatea ucraineană a asistat la un alt conflict între Zelenski și un fost aliat al său, Dmitriy Razumkov, ceea ce a dus la demisia ultimului din funcția de președinte al parlamentului ucrainean. Mai mult, vara, după demisia ministrului de interne Arsen Avakov, au fost arestați cîțiva membri ai partidului ”Corpul Național”, ceea ce a înrăutățit relațiile lui Zelenski cu extrema dreaptă. Mai tîrziu, deja în a doua jumătate a lunii decembrie, procuratura a declarat pe neașteptate că are bănuieli de trădare de stat în privința fostului președinte Petro Poroșenco. Dacă guvernarea ar fi pregătit cu adevărat ceva mișcări în Donbas, toate aceste conflicte interne ar fi fost pentru ea dăunătoare și chiar periculoase pentru că ar fi contribuit la subminarea unității interne.

La urma urmei, orice ofensivă pornită de Zelenski ar avea urmări catastrofale pentru acesta. Pentru a-i cauza o înfrîngere armatei ucrainene în cazul ofensivei ipotetice ale acesteia, Rusia nu ar avea nevoie să concentreze o armată de 100 mii de oameni – ar fi suficientă introducerea unui contingent limitat în Donbas, ca în august 2014. Mai ales că în septembrie Rusia nu a prelungit mandatul mandatul Misiunii Speciale de Monitorizare a OSCE pentru supravegherea sectorului de frontieră între Rusia și teritoriile rebele necontrolate de Kiev. În acest fel, Rusiei i-ar fi foarte ușor să introducă noi trupe în Donbas.

În acest sens, o ofensivă fără șansă de succes și o înfrîngere militară mai mult decît probabilă ar anula în totalitate ratingul lui Zelenski și nu e clar de ce ar merge acesta spre un asemenea risc în asemenea condiții. Evident, asta nu exclude posibilitatea unei ofensive în caz că situația se schimbă radical.

Pe durata președinției sale Zelenski a arătat că, dintre toți președinții ucraineni, el este cel mai sensibil la percepțiile alegătorilor. Desigur, el a promovat și unele măsuri nepopulare – de exemplu reforma funciară. Dar deschiderea pieței funciare s-a produs sub presiunea FMI, iar SUA și UE nu ar aproba o ofensivă în Donbas. Pentru Zelenski această situație ar fi, ca să folosim terminologia din teoria jocurilor, una de ”înfrîngere-înfrîngere”, întrucît o eventuală ofensivă militară ar fi condamnată nu doar de Occident, ci și de majoritatea propriilor săi alegători – o soluție militară nu este populară printre ucraineni (conform unor sondaje, susținerea pentru soluția militară e doar de 20 %, iar încrederea unei mari părți a acestei grupări pro-război Zelenski n-o poate cîștiga orice ar face).În același timp, îndeplinirea deplină a Acordurilor de la Minsk în varianta actuală e susținută tot de o minoritate, în timp ce majoritatea ucrainenilor sînt pentru revizuirea acestor acorduri și semnarea unui nou acord.

Extinderea NATO spre est.

Putin afirmă că extinderea NATO spre est trezește îngrijorări legitime de securitate în Rusia și mulți oameni și actori de stînga din alte părți ale lumii acceptă acest argument ca fiind rezonabil. Dar pot oare exista, în aceste condiții, și ”îngrijorări legitime de securitate ale Ucrainei”?

Sau acesta este un privilegiu al marilor țări imperialiste?

În proiectul de acord cu SUA și NATO propus de Rusia nu sînt prevăzute nici un fel de garanții de securitate pentru Ucraina, doar pentru NATO.

Pe de altă parte, unii autori occidentali precum Jeffrey Sachs au propus o soluție simplă pentru problema securității: ”NATO trebuie să își închidă ușa pentru Ucraina, iar Rusia trebuie să renunțe la orice fel de agresiune militară.”

Problema acestei soluții e că Rusia deja a agresat Ucraina în 2014. În rezultatul acestei intervenții Donbasul e și pînă azi regiunea cu un conflict militar cu o intensitate mică, iar Crimeea a devenit, după anexare, o imensă bază militară. Așa încît, pentru o pace stabilă e nevoie de la Rusia de ceva mai mult decît promisiunea că se va abține de la o nouă invazie.

Putin spune adevărul atunci cînd afirmă că SUA au promis lui Gorbaciov și Elțîn că NATO nu se va extinde spre est și că Statele Unite și-au încălcat promisiunea. Dar îi dă oare aceasta dreptul la o agresiune armată împotriva Ucrainei, ocuparea și anexarea Crimeii, ca să nu mai vorbim de un potențial nou război?

Faptul că americanii au încălcat o promisiune dată verbal îi servește lui Putin ca scuză pentru a încălca propriile angajamente în cadrul Memorandumului de la Budapesta despre garanțiile de securitate – un tratat internațional în cadrul căruia Ucraina a renunțat la al treilea ca mărime arsenal nuclear pe care țara l-a moștenit după destrămarea URSS. În schimb, în cadrul acestui acord, Rusia, SUA și Marea Britanie se obligau să ”respecte independența, suveranitate și independența politică a Ucrainei și că nu vor folosi armele împotriva acesteia”. Încălcînd acest acord, Putin a subminat nu doar propriile promisiuni ci și întreaga luptă pentru neproliferarea armei nucleare. După aceste evenimente e greu de crezut că cineva va mai putea fi convins să renunțe la arma nucleară.

În mediile de stînga, discuțiile despre lărgirea NATO la est se poartă doar în contextul relațiilor dintre SUA și Rusia. Dar această problemă nu poate fi înțeleasă și rezolvată dacă nu luăm în calcul și problema micilor țări est-europene. Chiar însăși decizia de extindere a NATO spre est a fost luată de administrația Clinton în anii 90 nu doar sub presiunea cîștigurilor electorale ale republicanilor care îi amenințau pozițiile pe intern, dar și la cererea și presiunea țărilor mici din Europa de Est, care erau îngrijorate de criza constituțională rusă din 1993, cînd Elțîn nu s-a sfiit să își aresteze deputații și să tragă cu tunurile în clădirea Parlamentului, dar și de războiul în Cecenia.

Desigur, politica de lărgire a NATO a fost o greșeală. Dacă SUA ar fi prioritizat în cadrul NATO alte programe mai incluzive precum ”Parteneriatul pentru Pace”, în acest fel s-ar fi ținut cont și de interesele Ucrainei și ale Rusiei. Simpla recunoaștere a acestui fapt nu ne oferă însă un răspuns clar cu privire la ce e de făcut.

După destrămarea URSS Ucraina s-a trezit în poziția de miză a conflictelor dintre imperialismul occidental și cel rus, iar tensiunile dintre acestea au contribuit la așa-zisa criză ucraineană.

Rolul imperialismului occidental în cadrul acestor evenimente merită un text aparte dar mă voi opri la cîteva momente.

În primul rînd, nu ar trebui să exagerăm gradul de influență al Casei Albe asupra politicii ucrainene. Occidentul nu-i permite Kievului să ducă o politică economică protecționistă și să colaboreze cu China, promovează reformele pro-piață și anti-corupție, dar politica lui Zelenski a arătat că, pe anumite chestiuni de politică internă și externă autoritățile ucrainene au un grad înalt de autonomie.

În al doilea rînd, de la momentul obținerii de către Ucraina a independenței, NATO percepe Ucraina mai degrabă ca o zonă bufer ce nu trebuie acceptată ca membru al alianței (chiar dacă țările-membre NATO din Europa de Est sprijină calitatea de membru a Ucrainei).

În pofida eforturilor autorităților ucrainene de a obține un Plan de Acțiuni în privința aderării la NATO, aceasta așa și nu s-a întîmplat: răspunsul constant al NATO a fost că această chestiune nu este, pe moment, la ordinea zilei.

La summitul NATO din 2008 de la București, George Bush a chemat NATO să ofere Ucrainei un plan de acțiuni, dar țările europene membre NATO s-au pronunțat împotrivă și de aceea în declarația finală a summitului era menționat în treacăt și vag că ”Georgia și Ucraina vor deveni membre ale NATO la un moment dat”.

În linii generale, pe chestiunile militare UE și SUA de obicei rețin Ucraina, iar ajutorul militar se rezumă de obicei la echipamente defensive. E ilustrativ faptul că, unica piesă de echipament ofensiv eficient – dronele ”Bayraktar” – au fost cumpărate de ucraineni de la Turcia.

În articolul său ”Despre unitatea istorică a rușilor și ucrainenilor”, Putin se plîngea că Ucraina este transformată treptat într-un proiect ”anti-Rusia”.

Dar cea mai mare responsabilitate pentru această evoluție o poartă însuși Putin.

Conform sondajelor, pînă în 2014, în Ucraina sprijinul pentru aderarea țării la UE și NATO oscila între 20-30 %, iar între aceștia și adepții apropierii de Rusia exista un fel de echilibru. Acest echilibru s-a păstrat și după schimbările de regim în timpul Maidanului.

Abia după anexarea Crimeii și începutul războiului în Donbas, în societatea ucraineană s-a petrecut o schimbare bruscă de orientare, care a fost influențată și de faptul că exact acele regiuni unde orientarea pro-rusă era cea mai puternică, s-au pomenit de cealaltă parte a graniței și a liniei frontului. De atunci, fiecare sondaj arată aceeași tendință: majoritatea relativă sau absolută a ucrainenilor se pronunță pentru aderarea la NATO. Fără intervenția rusă din 2014, atitudinile anti-rusești nu ar fi avut o asemenea pondere în Ucraina. O eventuală agresiune militară ar consolida, în mod cert, aceste atitudini.

Ce e de făcut?

La începutul acestui articol menționam că amenințarea reală pe care trebuie să o examinăm nu este cea a unei ofensive militare largi, ci mai degrabă cea a unei intervenții militare limitate în Donbas. Problema însă constă în faptul că nu putem prevedea cum se vor dezvolta evenimentele. Kremlin-ul poate și că planifică ”un mic război victorios”, dar armata ucraineană nu mai este cea din 2014. Dacă Kremlinul nu-și atinge rapid scopurile atunci războiul ”mic” se poate transforma în unul ”mare” și de uzură.

Branco Marcetic, autor de la platforma Jacobin, avertizează despre amenințarea unui război nuclear în cazul în care armata SUA va interveni într-un eventual război și scrie că ”un război pentru Ucraina ar fi o nebunie”. Fără îndoială, nu trebuie să permitem ca Ucraina să fie momentul și locul declanșării unui al Treilea Război Mondial.

Dar, în primul rînd Biden oricum a declarat că SUA nu vor lupta pentru Ucraina. În al doilea rînd, a-i da de înțeles lui Putin că nu va păți nimic pentru acest război, ar însemna transformarea în iad a vieților a milioane de oameni.

Din acest motiv, gînditorii și activiștii de stînga ar trebui să găsească și alte metode de a-și arăta solidaritatea.

În acest caz, Stînga ar trebui să își construiască poziția nu din perspectiva intereselor statelor (chiar dacă acestea merită luate în calcul în analiza problemei), dar din perspectiva intereselor umanității în genere și, în particular, a oamenilor care vor suferi cel mai mult din cauza conflictului de pe ambele părți ale frontului: locuitori ai zonelor de frontieră, migranți, refugiați etc.

Trebuie să luăm în calcul faptul că, în comparație cu anul 2014, contextul s-a modificat substanțial. Atunci factorii interni și externi se aflau în altă corelație: intervenția rusă se desfășura pe fundalul unor conflicte civile interne, a provocat escaladarea violenței și adîncirea diferențelor între părțile conflictului.

Un nou război nu ar mai însemna o combinație de intervenție și război civil, ci doar o agresiune imperialistă.

De asemenea nu ar trebui să uităm că majoritatea locuitorilor din regiunile care suferă cel mai mult din cauza războiului sau vor suferi în cazul unei noi intervenții sînt mai degrabă înclinați spre un compromis cu Rusia, chiar și pe chestiunea neaderării la NATO. În Ucraina contemporană vocea acestor oameni este marginalizată, dar aceasta nu ar trebui să fie cazul. Conflictele ar trebui rezolvate cu ascultarea, mai ales, a oamenilor care au de suferit în urma lor.

Viitorul Ucrainei nu ar trebui să fie decis de Moscova sau Washington cum vrea Putin.

În discuțiile despre posibilele compromisuri uneori este folosit termenul ”finlandizare”, dar, cînd acesta a apărut, el nu însemna refuzul SUA de a accepta Finlanda în NATO (blocul nici nu exista măcar la acea vreme), dar decizia finlandezilor de a ține cont de interesele URSS și acordul bilateral cu URSS (ceea ce americanilor nu le prea plăcut).

Dacă Kremlinul vrea cu adevărat o Ucraina neutră, acesta trebuie să înceapă prin a oferi garanții de securitate Ucrainei, și nu blocului NATO. Și să fie gata că în procesul de negocieri va trebui să facă cedări în Donbas și, cel puțin, să demilitarizeze Crimeea.

În Donbas cu greu se poate imagina o pace durabilă fără un program internațional de sprijin pentru refacerea regiunii distruse de război. Acest sprijin ar putea fi unul din ”morcovii” ce ar stimula părțile să ajungă la compromis. De asemenea ar trebui, așa cum scriam anterior, să nu fetișizăm Acordurile de la Minsk.

Ele au fost semnate acum 7 ani în urmă în cu totul alte circumstanțe iar în cadrul lor nu este prevăzută o consecutivitate de îndeplinire a diverselor prevederi. De asemenea, unele formulări ale Acordurilor pot fi interpretate în multe feluri. Îndeplinirea Acordurilor de la Minsk în felul în care Rusia vede lucrurile ar putea provoca escaladarea violenței, criză parlamentară și un nou conflict civil în Ucraina. Trebuie să ținem cont că în Ucraina, atitudinea față de aceste acorduri este diferită nu doar în diversele grupuri ale societății, ci și printre reprezentanții puterii care și-a pierdut deja o mare parte din încrederea cetățenilor.

În primul an de președinție Zelenski a avut cele mai dure reacții față de disponibilitatea părții ucrainene de a face cedări nu dinspre militanții din stradă, ci chiar din interiorul fracțiunii prezidențiale din parlament în martie 2020 cînd s-a aflat despre planurile de creare a unui Consiliu Consultativ pe lîngă Grupul Trilateral de Contact ce ar fi inclus și reprezentanți ai L/DNR.

Răspunsul la întrebarea ”Care ar trebui să fie poziția stîngii internaționale pe chestiunea reglementării conflictului ucrainean?” cere o discuție mai largă. În cadrul stîngii ucrainene există mai multe poziții ce se deosebesc în mod radical și eu am prezentat doar una dintre ele.

Dar mai există și o altă întrebare importantă, a cărei rezolvare e urgentă – nu trebuie să admitem provocări în Donbas.

Și aici putem avansa o cerință simplă, banală și concretă ce i-ar putea uni pe toți oamenii de bună credință de pe diferitele părți ale baricadei, ale liniei frontului – introducerea unei misiuni de pacificatori ONU în Donbas.

O asemenea măsură nu ar fi dorită doar de cei care își doresc păstrarea posibilității de aplicare a forței militare. De aia propun să începem anume cu asta.