Vladimir Mitev
Poveștile alegerii civilizaționale între Vest și Est în contextul războiului din Ucraina ascund prăbușirea societății bulgare contemporane
Ognian Kasabov, profesor de filosofie la Universitatea din Sofia
Acest articol a fost publicat pe site-ul organizației bulgare KOI (Colectivul pentru Intervenții Sociale) și reprezintă o încercare de a gândi critic și echilibrat despre ceea ce intelectualul italian Roberto Savio a numit ”suiciderea rațiunii”.
Războiul, se spune în presă, nu este un moment pentru nuanțe, ci pentru a lua poziție. Agresiunea Rusiei împotriva Ucrainei continuă să exacerbeze atitudinile din întreaga lume. Liniile de demarcație se înăspresc. Lucruri care până de curând păreau doar o opțiune, și încă una extremă, încep să pară singura opțiune. Podurile se ard, îndârjirea crește.
Cu toate acestea, contururile specifice pe care le ia polarizarea din Bulgaria nu vorbește doar despre un blocaj politic. Pasiunile născute de evenimentele legate de monumentul celui de-al treilea front ucrainean din Sofia sunt doar un moment într-un crescendo neîncetat de bufonerie (e vorbă de un fel de război între două tabere – una antirusă care dorește să vopsească sau ”să atace” monumentul armatei sovietice, și una prorusă care apără monumentul de atacatori – nota trăducătorului). De luni de zile suntem asaltați cu informații cu privire la „alegerea noastră civilizațională” de a face parte din Europa sau, dimpotrivă, cu privire la legătura de nezdruncinat dintre Bulgaria și Rusia.
Societatea noastră este implicată într-o criză de identitate, problematică nu numai pentru incoerența sa intelectuală și istorică, ci cel puțin la fel de mult pentru pericolul de a adânci tarele care ne distrug țara.
Iraționalul pare să fi pus stăpânire pe dezbaterea politică în instituții, în mass-media și în stradă. Efectele sunt resimțite imediat în chestiuni precum ajutorul militar și gazele naturale, dar merg mai departe. Miza morală este redusă la declarații de apartenență, iar aspectele specifice privind securitatea și economia se scufundă în uitare. Lipsa de substanță este compensată de puterea sloganurilor.
Se spune fie că este o necesitate incontestabilă să dăm arme Ucrainei – fie că o asemenea necesitate nu există. Dar detaliile sunt inutile. Din scurgerile de informații din mass-media am aflat ce exportă industria noastră militară; suntem ignoranți în ceea ce privește capacitatea noastră reală de apărare. Se presupune că Bulgaria nu a trimis nici măcar un patron, dar oficial oferă ajutor, în timp ce neoficial trimite orice, dar asta nu înseamnă sprijin pentru nimeni.
La fel și în cazul gazelor. Până în prezent, nu avem nicio explicație adecvată din partea niciuneia dintre tabere: nici pentru costul realist al înlocuirii Gazprom, nici pentru presupusa noastră dependență inevitabilă de gazul rusesc. Desigur, sloganurile abstracte pot duce și la acțiuni foarte concrete: țara noastră se dovedește în mod surprinzător a fi mai „pro-europeană” decât multe altele și decât Comisia însăși.
Dincolo de granițele noastre, sentimentul de urgență morală este poate de înțeles, mai ales în cazul Bulgariei, o țară care trebuie să își dovedească în mod constant „europenitatea”, deoarece i se spune că mereu îi lipsește ceva. Este, de asemenea, firesc ca un război brutal într-o țară nu numai similară din punct de vedere geopolitic, ci și apropiată de memoria noastră istorică, să stârnească un răspuns emoțional. Din păcate, se pare că nu suntem conștienți de alegerile dificile și problematice pe care presiunile externe ale „alegerii civilizaționale” le-au prezentat pentru Ucraina în ultimii ani.
În schimb, liniile de demarcație din zorii tranziției reapar, amestecate cu reminiscențe și mai vechi din vremea celui de-al Treilea Regat. Contradicția amenință să înghită totul într-o serie de false echivalențe. Dacă critici NATO, ești un agent al lui Putin; dacă susții poporul ucrainean, îl susții pe Bandera. Alături de astfel de echivocuri se produce demonizarea paranoică a celeilalte părți, a inamicului de acasă.
Bineînțeles, unele diviziuni pot fi productive. În prezent, ciocnirea dintre cele două modele „civilizaționale” se acutizează într-o societate deja marcată de diviziuni socio-economice extrem de accentuate. Abia acum începem să ne dăm seama de modul în care o falie separă cele două tabere. Dar, oricum, inegalitățile socio-economice nu au fost niciodată în centrul dezbaterii politice din această țară.
Există o traumă socială nerostită. La 15 ani de la aderarea țării noastre la Uniunea Europeană, ocupăm în mod convingător primul loc la inegalități, într-o îndepărtare drastică de medie. O treime dintre concetățenii noștri sunt expuși riscului de sărăcie și excluziune socială. Atribuirea acestei situații efectelor unei „alegeri civilizaționale” eronate este o explicație pe cât de populară, pe atât de bizară – în condițiile în care există atât de multe linii de cauzalitate mai directe și mai clasice, cum ar fi lipsa unei politici sociale adecvate.
S-a vorbit despre modul în care actuala coaliție de compromis ar putea fi înlocuită cu o coaliție cu adevărat „euro-atlantică”. Acest lucru ar echivala cu o spălare a imaginii lui Borissov, deși nu ar fi probabil la fel de eficientă ca în cazul unor politicieni precum Boris Johnson. De parcă poziționarea geopolitică a Bulgariei (sau a Regatului Unit) ar rezolva problema inflației și a veniturilor în scădere.
La cele două extreme ale spectrului, taberele pro-Kremlin și pro-occidentale – partidul Renaștere (considerat a fi prorus și populist) și DSB (un partid care face parte din Bulgaria Democrată, care la rândul său este un oarecare echivalent al lui USR-Plus) sunt doar două fețe ale aceleiași monede: bișnițari versus fascism luminat. Sunt ca la carte eforturile celor dintâi de a le oferi celor care pierd o ieșire, dar nu și puterea de a le schimba destinele. Nu mai puțin deconcertantă decât ascensiunea lor este amploarea fără precedent a disprețului liberalilor „autentici de dreapta” față de clasa socială defavorizată.
Este clar cine (în afară de „Putin” și de „Occident”) beneficiază de pe urma unei astfel de situații: marile afaceri și o clasă politică care nu poate sau nu dorește să lucreze pentru o dezvoltare economică de care să beneficieze cetățenii obișnuiți, mai degrabă decât o mână de „angajatori”. Acum, neputința managerială este compensată de o mutare a atenției spre domeniul politicii externe. Totuși, pe lângă faptul că este o dovadă a unei morale îndoielnice, utilizarea abuzivă a conflictului poate fi o glumă proastă.
Bulgaria se află într-un impas politic: să nu uităm cele trei runde de alegeri parlamentare de anul trecut și prăbușirea prezenței la vot. E o consecință logică a unei situații în care forțele politice refuză de ani de zile să articuleze priorități relevante pentru viața majorității concetățenilor noștri – în care chiar și acum actorii emergenți reciclează sloganuri despre Europa, valorile tradiționale și sprijinul obligatoriu pentru mediul de afaceri.
Până în prezent, ciocnirea civilizațiilor din această țară este purtată de un grup mic, dar vocal. Totuși, în absența unei narațiuni politice alternative, o parte din majoritatea tăcută și sobră va fi antrenată în conflict, în timp ce cealaltă majoritate, mai mare, va cădea într-o apatie politică mai profundă.
În jocul democrației de piață există mereu învingători și învinși. Dar ceva este profund greșit atunci când singurul alibi la care pot recurge învinșii este ortodoxia și Putin, iar tot ce pot oferi învingătorii este mai mult din aceleași lucruri pe care deja le avem, dar într-o formă mai extremă.
În polarizarea acestui război cultural din ce în ce mai lipsit de speranță, problemele legate de veniturile mici, inflație, corupția din mediul afaceri, un sistem de sănătate care se prăbușește și inegalitățile educaționale vor continua să rămână în fundal. Probleme care vor exacerba adevăratele falii și, în același timp, vor exacerba limbajul fals în care sunt rostite și care închide posibilitatea de a le rezolva.
Nimeni nu are nicio scuză pentru a nu recunoaște miza unor astfel de dispute, pe cât de butaforice, pe atât de nocive. Numai dacă le lăsăm deoparte putem începe o conversație politică semnificativă. Dar este, de asemenea, singurul mod în care vom putea adopta o poziție coerentă în privința războiului. Atunci vor apărea acele nuanțe importante care vor dezvălui imaginea noastră despre „Europa” și „Rusia”.
De pildă, prin sistemele sale sociale reduse și prin fuziunea dintre capital și stat, Rusia lui Putin întruchipează extremele capitalismului neoliberal. La baza ierarhiei armatei ruse, sunt oameni care lâncezesc pe câmpurile din Ucraina, nu sunt nici orci, nici apărători ai „lumii rusești”, ci locuitori nevoiași ai unor regiuni îndepărtate a căror salvare este un salariu de soldat. Că sistemul de impozite și securitate apărat de liberalii bulgari, care devorează statul social din țara noastră, seamănă prea mult cu cel rusesc. Că guvernul ucrainean nu este poporul ucrainean. Că afacerile bulgare au profitat ani de zile de sărăcia ucrainenilor, tratându-i ca pe o forță de muncă ieftină, la fel cum afacerile europene profită de concetățenii noștri. Că dacă vărsăm banii în bugetele militare exagerat de umflate acest lucru va aduce, dacă nu mai multă securitate, cel puțin profituri acolo unde ar trebui.
Că războiul și „alegerea civilizațională” cer și vor continua să ceară sacrificii, mai ales din partea celor care oricum nu au prea multe opțiuni. Astfel de sacrificii nu are niciun sens să fie făcute.